Ieri citeam la Arhi despre parintii retardati. Interesanta abordare, in conditiile in care Arhi nu e tocmai o frunza-n vant. (nu te supara, dar daca n-ai sub 19 indice de greutate, nu te numesti frunza-n vant!)
Mai nou, despre copii cu probleme de greutate, vorbesc si altii.
E un caz grav, o problema de sanatate care seamana a condamnare la moarte prin indopare. Un copil de sapte ani care cantareste 100 kg, care are probleme cu oasele, coloana, inima si respiratia. Un copil care va intra fortat in cure de slabire drastice, pentru a putea supravietui.
Un copil supraponderal la varsta de 7 ani (supraponderal si pentru un adult de inaltime medie) e un caz grav de neglijenta, inconstienta, nesimtire din partea parintilor. Asta in conditiile in care copiii din ziua de azi cresc cu macfish si crispy strips, cu cola in biberon , inghitind chimicale si resturi de animale neidentificate, bine impanate cu esenta identic naturala de ce s-o nimeri.
Eu , in copilarie, mancam multa carne de porc (pe care il cunoscusem personal) , grasa, mult unt, multa paine, untura, tot felul de chestii grase, echilibrate cu ciorbe, salate, zarzavaturi si fructe; nu pentru ca mama ar fi avut studii inalte in alimentatie sanatoasa, ci pentru simplul fapt ca asa i se parea normal, sa mancam de toate: si iarba si untura, si prajituri facute-n casa, iar duminica sa spargem seminte.
Si intotdeauna am fost proverbial de slaba.